– Astăzi deja îi putem număra pe degetele celor două mâini pe acei tineri maghiari care simt nevoia traducerii scriitorilor români în limba maghiară. Unde sunt vremurile când porneau în cucerirea cititorilor maghiari Hagi Tudose de Delavrancea în traducerea lui Dávid Gyula, Popa Man în traducerea lui Veress Zoltán? După părerea d-voastră, cât de adânci sunt rădăcinile dezinteresului reciproc faţă de cultura celuilalt?

– Ma már két kezünkön megszámolhatjuk azokat a magyar fiatalokat, akik igénylik a román írók magyarra fordítását. Hol van már az a kor, amikor Delavrancea Hagi Tudose-ja Dávid Gyula, Agarbiceanu Man pópája Veress Zoltán fordításában indult magyar olvasót hódítani? Ön szerint az egymás kultúrája iránt megnyilvánuló kétoldalú érdektelenségnek mennyire mélyek a gyökerei?

– Nici nu ştiu cum să încep, pentru că întrebarea are două conotaţii, una cu deschidere pesimistă – care dă frisoane – şi postulează zădărnicia oricărui efort de apropiere, de cunoaştere şi recunoaştere reciprocă, şi alta de sincope de receptare. Nu ştiu pe ce vă bazaţi când afirmaţi că tinerii maghiari de azi nu simt nevoia traducerii unor autori români; mai întâi că nu m-am dumirit prea clar la ce categorie de tineri vă referiţi, apoi trebuie să aflăm dacă aceştia au măcar cuantumul minim de informaţii despre domeniul asupra căruia se pronunţă sau numai ignoranţa şi snobismul arogant le dau atâta nonşalanţă. Dacă s-ar face un studiu sociologic, aţi vedea că nu e unidirecţionat interesul (mai bine zis, dezinteresul) tinerilor, aţi constata lucruri frapante, decepţionante. Dar să nu cădem nici în extrema cealaltă, pentru că există totuşi un procent de interes, şi acesta nu diferă esenţial de alte epoci, chiar dacă pare să se fi diminuat puţin datorită ritmului trepidant al vieţii şi cronofagiei ocupaţiilor moderne, în parte, televiziunii şi internetului pe de alta, care încă nu cuceriseră – în timpul la care vă referiţi – dimensiuni temporale atât de întinse. Dacă există o mie (sau mai multe) de identităţi curioase, dornice de a cunoaşte o cultură marginală, cum le place unora să considere culturile mici, trebuie să se faciliteze accesul lor spre ea. Aici îşi află rostul traducătorul, acest cărăuş de cultură dintr-o limbă în alta. Bazându-mă pe semnalele din arealul meu cultural, încă sunt optimist. Dar nu numai eu. Ca să vă conving că dezinteresul nu-i chiar atât de crunt cum sugerează întrebarea, vă invit să vizitaţi paginile de internet îngrijite de Andrassew Iván (de luat seama la preambulul scris de el), unde a făcut loc unei antologii impresionante de lirică românească, alcătuită de Cseke Gábor (autor al unei antologii de poezie română, singulară prin argumentele selecţiei, intitulată Împrumuturi (Kölcsönsorok), din care urmează să apară un nou volum, după câte ştiu) la adresa http://irodalom.elender.hu/roman. Şi apoi ar trebui să revedem mai frecvent o altă lucrare impresionantă, a lui Domokos Sámuel, Bibliografia maghiară a literaturii române, vol. I (A román irodalom magyar bibliográfiája, I.) tipărită în 1966 la Editura pentru Literatură (Irodalmi Kiadó) din Bucureşti, urmată de vol. II, publicat de editura Kriterion (1961-1970). Această operă covârşitoare de aproape 1900 de pagini este de neocolit pentru oricine doreşte să-şi facă o imagine despre istoria relaţiilor culturale bilaterale. De partea română încă nu există una pe măsură, e adevărat, dar să amintim totuşi câteva realizări de excepţie, cum ar fi Antologia literaturii maghiare în 3 volume (Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966), cartea lui Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din Transilvania, 1920-1980 (Editura Kriterion, Bucureşti, 1981), Tineri poeţi maghiari din România. Generaţia „Forrás” (Editura Dacia, Cluj, 1979) a lui Tudor Balteş, care-mi vin acum în minte. Câţi dintre tinerii de care vorbiţi ştiu când a apărut primul text maghiar tradus în română (1830) şi invers (1831)? Din păcate, ce se resimte acut e că aceşti tineri au lacune grave şi în însuşirea propriei culturi, ignoranţa lor este decepţionantă. Şi acest lucru este valabil nu numai tangent la cultura română. Acum, dacă răspund direct la întrebarea cu rădăcinile ignorării reciproce, cred că ele abia dacă au început să gâdile solul şi sper că nu vor înălţa deasupra lor o pădure, ca să folosesc o metaforă. Încă există numeroşi oameni care s-au dedicat apropierii prin cultură a popoarelor din arealul nostru geografic, printre ei ţin să-i amintesc pe neobositul Ilia Mihály, pe Nicolae Mareş, Ioan Muşlea, Ioan Radin Peianov, Kányádi Sándor, Leo Butnaru, Ondrei Stefanko şi mulţi alţii.

  – Câţi ani de muncă adună între coperte această carte? Mai precis: acest maraton de traducere are un punct de pornire bine determinat şi o ritmicitate prestabilită sau doar pronia a ajutat la sporirea paginilor până la grosimea unui volum din traduceri realizate cvasi-întâmplător?

– Hány év munkáját zárja magába a kötet? Pontosabban: van-e ennek a fordítási maratonnak egy jól meghatározható kezdőpillanata és ütemterve, vagy csak a sors segített kötetnyire izmosítani az idők folyamán kvázi-véletlenszerűen elkészült fordításokat?

În situaţia dată, fiind o listă atât de lungă, aveam de ales între o antologie numerică şi una reprezentativă, decizia venind parcă de la sine pe parcursul lecturilor. O antologie în care ar fi figurat 100 de nume, să zicem, cu câte o poezie, două, n-ar fi făcut decât să-i arunce (sau să-i ţină) pe toţi într-un anonimat tern, fără a reuşi să impună un profil, un stil, o ierarhie, i-ar fi egalizat, adică aş fi propus un şes literar cu câte o tufă înflorită. Am optat pentru un criteriu de selecţie pe care nici astăzi nu l-aş nesocoti: etapizarea pe orientări, curente, şcoli, după care lucrurile s-au simplificat oarecum, rămânându-mi să optez de aici încolo pentru creatori, unde am lăsat subiectivismului şi gustului partea leului. Aşa s-a redus lista mea la nici o zecime din ce a fost iniţial. Au fost şi autori la care am renunţat cu o strângere de inimă (Salamon Ernő, Szemlér Ferenc, Horváth Imre, Páskándi Géza, Farkas Árpád, de pildă), pe care îi apreciez, însă n-au produs în sensibilitatea mea acea rezonanţă acută pe care o simţeam venind dinspre ceilalţi. Am şi recunoscut că sunt subiectiv. Sigur, aş fi vrut să fie mult mai consistentă selecţia pentru fiecare autor, însă şi efortul de a edita o antologie de asemenea dimensiuni a fost considerabil, dată fiind indiferenţa celor ce ar fi putut susţine un asemenea proiect. Efortul meu personal, se poate deduce, nu rezidă numai în cel intelectual.

Din toate acestea se poate înţelege că antologia nu-i rodul unor traduceri ocazionale, aşa cum nici ceea ce-mi propun pentru un viitor nu foarte îndepărtat, sper, o antologie masivă a poeziei maghiare din secolul XX, nu va fi. Am tradus şi prezentat deja, în cadrul unui proiect cu revista Transilvania din Sibiu, doi autori controversaţi – iată un argument că sunt de mare forţă, de calibru universal –, Kassák Lajos şi Orbán Ottó, foarte curând va apărea selecţia masivă din Radnóti Miklós în Familia, urmează Illyés Gyula, József Attila, Nagy László, toţi de primă mărime. Însă mai actuală este prezentarea avangardei maghiare în manifeste, articole teoretice, literatură, portrete şi bio-bibliografie, un volum consistent care va apărea foarte curând la editura Ardealul din Tg. Mureş.

  – Fiecare traducător are propriul său stil de lucru, propria concepţie. Despre d-voastră, de pildă, se ştie că respingeţi „traducerea traducerii“. La ce arsenal specific a trebuit să recurgeţi pentru a-i putea traduce cu succes pe transilvanişti în limba română?

– Minden fordítónak megvan a maga munkastílusa, elvrendszere. Önről köztudott például, hogy nem híve a "fordítás fordításának". Milyen sajátos módszereket kellett bevetnie ahhoz, hogy a transzszilvanistákat  sikerrel tolmácsolhassa románra?

– E adevărat, fiecare traducător are propria sa atitudine şi concepţie relativ la acest act de maximă responsabilitate. Dacă în propria literatură îţi este permis, suveran, să faci orice, o asemenea raportare la textul unui alt autor este impardonabilă. Există două orientări dominante de teoria traducerii, amândouă cu argumente solide, dar şi cu puncte nevralgice. Eu încerc, pe cât posibil, făcând abstracţie de postulatele statuate, să traduc în spirit şi literă, după ce-mi însuşesc textul original ca pe propriu-mi text, după ce-l supun unei analize lăuntrice – repet, subiective – până în profunzimile ultime la care pot pătrunde cu intuiţia şi raţiunea. Într-adevăr, se afirmă, nu fără temei, că traducătorul se poate transforma uşor într-un „trădător“ al sensului textului, să fie furat de tentaţia de a crea, de a şlefui, de a căuta să pună armonia formală şi interioară mai presus de conţinut. Într-o astfel de situaţie, inevitabil, se produce o deplasare a semanticii şi simbolisticii creaţiei spre zone neaccentuate de autor. Transpunerea literală are ca neajuns drastic aruncarea textului în prozaism, denudarea de aura poeticităţii, sărăcirea până la irelevant. Teleologia traducătorului trebuie să fie extrem de elastică, să-l ferească de orice abuz. Sunt atent, înainte de toate, la încărcătura emoţională pe care încearcă s-o transfere poezia asupra cititorului ei, la modalităţile pe care le implică în atingerea scopului şi la conţinutul existenţial care generează trăirea. Mă situez la egală distanţă de cele două extreme şi mă străduiesc să fiu fidel în acest mod faţă de original, preferând să sacrific o rimă decât un sens, să sărăcesc de o nuanţă decât de o idee. Şi într-adevăr, declarat, sunt împotriva traducerii unei traduceri, este îngăduit să traduci numai originalul, altfel se ajunge la o alterare cumplită a operei. Gândiţi-vă numai câte transformări, îmbogăţiri, adăugiri suferă o informaţie transmisă prin cinci-şase verigi, încât la final e doar o palidă umbră a ceea ce a fost. La fel se întâmplă şi cu textul literar, unde sinonimia imperfectă facilitează deturnarea sensurilor. Pe de altă parte, intervin şi dificultăţi de traducere, mai ales cele legate de substrat cultural, aproape imposibil de redat în spirit şi sens, pentru că nu sunt comune culturilor din care şi în care se traduce, sunt momente dificile de opţiune, când trebuie să recurgi la echivalări sau explicaţii. De regulă, le adopt pe cele din urmă, s-au dovedit, în timp, cele mai puţin redundante.

Traducerea transilvaniştilor a fost o experienţă culturală profitabilă pentru mine. Aveam coordonatele trasate de Ion Chinezu – care vedea în transilvanism „preocuparea de a căuta trăsăturile unui portret moral al Ardealului, înţeles ca o regiune cu un suflet aparte, cu aspiraţii izvorâte din anumite determinisme istorice şi geografice, care a lipsit cu desăvârşire din sociografia literară a Ungariei de ieri“ – şi Nicolae Balotă – care îl vede ca o sinteză de gândire şi simţire a naţionalităţilor, tradiţiilor, religiilor, psihologiilor şi obiceiurilor ancestrale intersectate în acest spaţiu fertil, care au avut ca rezultat dobândirea unui profil spiritual inconfundabil – despre acest mod de raportare culturală la condiţii socio-istorice concrete. Odată ce transilvanismul a fost conturat ca program de către helikonişti, a funcţionat mai curând ca un iniţiator de emulaţie creatoare sau ca o „manifestare a unui elan vital bergsonian” (Kuncz Aladár).

Sigur, toate acestea se pot regăsi în multe alte locuri, fără să fi generat însă un curent de gândire sau manifestare artistică. Particular în cazul Transilvaniei interbelice a fost congruenţa dintre cadrul istoric radical modificat în care intelectualii îşi redefineau coordonatele identitare, răspunsul la furtunoasele mişcări de avangardă şi nevoia încă neconştientizată de ieşire de sub sceptrul adyan, chiar dacă îşi asumă tutela acestuia. Asumarea şi afirmarea unei identităţi prin introspecţie culturală, prin întoarcere la filonul generos al tradiţiilor, poate deveni o posibilă explicaţie pentru schimbarea de registru tematic şi de tonalitate.

La prima vedere, transilvanismul pare o mişcare în opoziţie cu orice curent de avangardă, mai ales că îl sesizăm ca pe un pas înapoi, un gest defensiv în faţa agresivităţii negaţioniste a noilor curente. Dacă ţinem seama de formaţia umanistă clasică, de legăturile organice cu trecutul şi de ideile de continuitate pe care le afirmă, nu trebuie să ne surprindă că transilvanismul, deşi este o orientare spre un alt fel de viitor în cultură, nu-şi propune să demoleze nimic. Dacă privim însă din cealaltă perspectivă, cea a efortului de schimbare, de înnoire, de îmbogăţire a paletei expresive, transilvanismul are toate atributele unui curent literar bine structurat, făcând tranziţia lină de la reminiscenţele romantice la poezia modernă de mare încărcătură afectivă, de factură expresionistă.

După ce m-am familiarizat cu toate aceste aspecte, „trio-ul de aur” al liricii interbelice n-a mai fost chiar atât de greu de abordat din perspectiva traducătorului. De acum, atenţia trebuia îndreptată spre tonalitate şi simboluri.

  – Se afirmă că nu se poate traduce fără implicare emoţională. În întregul acestui volum se simte o fină ţesătură de empatie ca o plasă de păianjen. I-aţi tradus cu bucurie pe transilvanişti? Şi acum esenţa întrebării: oricine îl poate traduce, de exemplu, pe Reményik Sándor în română. Sau necesită un plus anume?

– Azt mondják lélek nélkül nem lehet fordítani. E kötet egészét finom pókhálószerűen lebegteti az empátia. Örömmel fordította a transzszilvanistákat? És itt van a kérdés lényege: bárki fordíthat például Reményik Sándort románra? Vagy kell hozzá valami plussz?

– Nimic durabil nu se poate face fără implicare totală, cu atât mai puţin în domeniul cultural, unde sufletul de multe ori se dovedeşte un judecător mai bun decât intelectul. Am realizat această antologie dintr-o mare iubire şi mă bucur să aflu că aţi resimţit empatia cu care am călătorit în poezia maghiară. Pe toţi i-am tradus cu bucurie, nu numai pe transilvanişti, atâta doar că pentru traducerea lor a trebuit să depun un travaliu mult mai consistent decât pentru moderni sau postmoderni, a căror poezie îmi era familiară dinainte şi se află pe acelaşi palier cu cea românească. Pentru a-i traduce, a trebuit mai întâi să-mi însuşesc un bagaj de cunoştinţe extrem de voluminos, să le pătrund spiritul, să le înţeleg motivaţiile, dar şi frustrările, să trec prin filtrul meu de simţire speranţele şi decepţiile lor, să devin contemporanul lor virtual. Dacă-l poate oricine traduce pe Reményik? Nu, sigur că nu. Mai întâi că nu oricine poate să traducă, chiar dacă este cunoscător al limbii. Pentru asta îţi trebuie un ceva, un morb. Şi mai ales, trebuie să fii poet, să ai un limbaj format, să poţi recepta temperatura şi intensitatea lăuntrică, să sesizezi nuanţele şi elementele de stil. Dacă mai trebuie ceva în plus? Nu, ajunge, dacă ţinem seama şi de cele spuse la întrebarea anterioară. Acum, la numărătoare, ajung degetele celor două mâini, sigur.

  – A devenit iar o modă să vedem/să înfăţişăm lucrurile în două culori. Însă nu în alb-negru, ci în roşu sau în alb. Se aplică cu uşurinţă stigmatul: cutare a servit dictatura roşie, cutare e eroul de palat al reacţiunii albe. Cum vedeţi d-voastră, cum resimţiţi ponderea reală a acelui Reményik care şi-a dorit să fie nu numai titanul protector al poporului său, dar şi „caria ce roade“ în „copacul străin“?

- Újra divat lett két színben látni/láttatni a dolgokat. Nem fekete-fehérben, hanem vörösben vagy fehérben. Könnyen sütnek bélyeget: ez kiszolgálta a vörös diktatúrát, amaz a fehér reakció házihőse. Hogyan látja, hogyan érzi Ön annak a Reményiknek a reális súlyát, aki nemcsak óvó óriása akart lenni népének, de "őrlő szú" is "az idegen fában"?

– Nimic nou sub soare, lucrurile au stat aşa întotdeauna, pentru că extremele nu pot accepta că există o cale de mijloc (aurea mediocritas), exclusivismul a fost întotdeauna păgubos. Da, acum lucrurile „evoluează spre roşu” (e o sintagmă din astronomie, cu o semnificaţie extrem de precisă şi pesimistă). Sigur, întrebarea are o ţintă precisă şi nu mă gândesc s-o evit. La invitaţia lui Muzsnay Árpád de a participa la evocarea celor trei mari sătmăreni (Dsida Jenő, Szilágyi Domokos şi Páskándi Géza) din primăvara acestui an, am scris un studiu despre Szilágyi Domokos (Ludusul tragic), recent tradus superlativ de Cseke Gábor şi publicat în suplimentul Színkép al cotidianului Új Magyar Szó, în care pun în discuţie exact acest aspect. Pe mine, personal, mă interesează, înainte de toate, opera, abia apoi „civilul”, despart cele două componente (cum au făcut francezii cu colaboraţioniştii lor). Sigur, dacă eşti sincer, trebuie să recunoşti că nu te lasă indiferent să afli despre anumite persoane fapte pe care le poţi considera reprobabile. Întotdeauna se declanşează în subconştient un şoc care se propagă spre suprafaţă crescând în intensitate. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi că lucrurile sunt chiar atât de net delimitate, roşii nu sunt toţi o purpură, nici albii nu sunt toţi imaculaţi. Eu nu cred că trebuie să baţi monedă pe aceste lucruri, poate va veni o vreme când vei observa că e calpă.

Adevărata forţă şi marele merit al lui Reményik rezidă în altceva decât şi-a dorit el sau decât i se atribuie încă, adică poezia care îl saltă în universal. Când întâlnesc formulări de acest gen, îmi vin în minte „tătucul popoarelor”, „geniul Carpaţilor” şi mă simt neputincios. Eu nu vreau „protectori”, apărători, luptători în locul meu, pentru idealul meu, ci oameni de mare probitate morală şi intelectuală, nu vreau idoli şi nici consecinţele acceptării lor, nu vreau reprezentanţi în eternitate.

  – Reményik Sándor e prezent cu treisprezece poezii în volum. Care au fost criteriile de selecţie?

– Reményik Sándor tizenhárom verssel képviselteti magát a kötetben. Milyen kritérium szerint válogatott?

Criteriile de selecţie, logic, ar trebui să rămână aceleaşi. La această întrebare, în parte, se poate contura un răspuns din cele anterioare. Dar să revenim puţin. Reményik figurează într-adevăr cu treisprezece poeme, toate reprezentând momente distincte ale etapelor traversate de creaţia sa. Un sensibil şi implicat admirator al lui Ady, un tânăr pentru care epigonismul părea un ideal la început, a trecut prin frământări ontologice care i-au jalonat drumul spre poezia cu nuanţe etniciste, spre o tematică în care, contrar crezului său, nu şi-a găsit cadenţa şi nu a urcat, ci a coborât palierele lirice. Patosul şi patima poeziilor sale patriotice creează uneori senzaţia de asumare a unui rol în care n-a reuşit să infuzeze şi sinceritate. E adevărat, Reményik Sándor face parte din „generaţia frustrată“, căreia istoria i­-a rezervat „pedeapsa şi privilegiul“ de a trăi şi crea într-­o perioadă tulbure şi tulburătoare, de mari frământări şi temeri pentru fiinţa colectivă, dar ar putea să ne pună în gardă şi astăzi ceea ce vedeau în el moderniştii de la Nyugat: afectare şi retorism. Eu cred că o superbă poezie de dragoste, care pătrunde în sufletul tuturor, devine mult mai patriotică pentru limba în care s-a scris decât una tezistă. Şi în cazul lui, criteriul a fost aceeaşi empatie, cu o nuanţare pe care o simt şi acum, pentru că am căutat poemele cu fior metafizic, poate mai frumoase astăzi ca la vremea scrierii lor. Pentru că au dobândit o şi mai mare încărcătură de nuanţe şi simboluri odată cu trecerea istoriei peste ele şi peste noi şi reuşesc să producă ecou în sensibilitatea cititorului de acum.

- Sokan még mindig megesküdnének rá, hogy Reményik fordíthatatlan, és csak az erdélyi magyar értheti meg azt, hogy "a nyelv ma néktek végső menedéktek", vagy "ne hagyjátok a templomot s az iskolát". Talán ezért nem található Az ige és a Templom és iskola a lefordított vers között, vagy teljesen más a magyarázat? 

– Sokan még mindig megesküdnének rá, hogy Reményik fordíthatatlan, és csak az erdélyi magyar értheti meg azt, hogy "a nyelv ma néktek végső menedéktek", vagy "ne hagyjátok a templomot s az iskolát". Talán ezért nem található Az ige és a Templom és iskola a lefordított vers között, vagy teljesen más a magyarázat?

Dificultăţile acesta se pot învinge, nu asta e problema, că ar fi intraductibil sau că ar putea fi înţeles şi asimilat numai de maghiarul transilvănean. Am vorbit mai sus despre substratul cultural, acest substrat are şi o componentă istorică. Conştiinţa apartenenţei la o colectivitate, sentimentul patriotic sunt general umane, pot fi înţelese şi trăite de majoritatea oamenilor. Sunt nevoit să revin şi să nuanţez puţin ceea ce am spus mai sus, anume că din capul locului poezia cu tematică patriotică îşi restrânge publicul, se adresează unui grup şi sentimentelor sale stimabile în orice moment, dar dacă nu reuşeşte să se ridice deasupra cadrului strâmt, să zvâcnească spre universal, atunci rămâne o creaţie minoră, pentru uzul grupului. Aş putea să vă dau exemple asemănătoare din mai multe literaturi, dar mă opresc numai la celebra poezie a lui Alexei Mateevici, Limba noastră, de un patos ciceronian, de la lamentaţie şi admiraţie la ameninţare apocaliptică şi îndemn la iubire de sine. Pentru grupul care se recunoaşte între coordonatele respective, e o poezie memorabilă. Pentru cineva de altă limbă şi trăitor între ale coordonate identitare, ea nu are mesaj. Când am citit şi ales poemele pe care să le traduc din Reményik, criteriul a fost unul mult mai generos: confluenţa cu universalul. Gândiţi-vă că peste două-trei sute de ani, când omenirea va trăi a doua epocă Babel, când se va vorbi o singură limbă, nimeni nu va mai înţelege nici aceste versuri ale lui Reményik, nici ale lui Alexei Mateevici. Explicaţia e foarte banală, nu-i aşa? Faptul că poemele amintite de d-voastră – dragi comunităţii maghiare, ştiu –, n-au intrat în selecţia mea se datorează unui gest, consider, nobil: de a oferi cititorului român un poet de mare deschidere şi forţă lirică, nu unul minor, localist.

– Dintre poeţii maghiari din Transilvania cuprinşi în antologie, este vreunul care să nu fi fost deloc tradus până acum în limba română? Apropo: de ce n-au îndrăznit până acum să-l traducă pe Reményik? „S-au temut de el“? Sau e doar un joc al întâmplării – adică: lipsa unui interes real?  

– A kötetben szereplő erdélyi magyar költők közül van-e olyan, akit eddig egyáltalán nem lehetett románul olvasni? Apropó: Reményiket miért nem merték fordítani eddig? "Féltek" tőle? Vagy csak véletlen - azaz: a reális érdeklődés/igény hiánya?

Sincer, nu sunt sigur, dar sper că nu. Nici nu m-am gândit să verific acest lucru. Dar cred că dintre toţi, Reményik a fost cel mai puţin tradus, apoi Tompa László, cei doi despre care românii au avut prea puţine informaţii, ei nu ştiu să fi avut, cu excepţia unor traduceri publicate în presa literară, plachete sau volume traduse. Nu ştiu care e explicaţia că au rămas în umbră. Dacă despre Reményik am putea presupune că a inspirat „teamă“ (ceea ce nu cred. Teamă de ce?), în cazul lui Tompa ce explicaţie găsim? Vreţi să vă spun eu una, poate cea mai plauzibilă? N-a fost înţeles şi apreciat la adevărata sa valoare de maghiari înşişi. Ştiţi câte ediţii ale operei lui Tompa s-au publicat de-a lungul anilor? Ştiţi câte studii critice de mare probitate s-au scris despre opera sa? Are Tompa o monografie consistentă, onestă, valorizatoare? De l-au neglijat maghiarii? Dar nu vreau să transform interviul într-un rechizitoriu, atâta doar că au izbucnit iar întrebările pe care mi le-am pus la vremea când îl citeam pe Tompa şi-i traduceam poeziile. Faptul că are un limbaj mai frust, mai aspru, cu sonorităţi dure nu face decât să-l singularizeze, să-i împrumute măreţia stâncii deasupra pădurii (stânca e metafora sa dominantă, cu o simbolistică extrem de variată). Nu este de datoria nici unui traducător (sau a oricui format într-o altă cultură) să descopere valorile, el trebuie să le ia pe cele promovate şi etalate de cultura limbii respective, ceea ce nu s-a făcut cu nici unul dintre cei doi. Că acest lucru are sau nu explicaţii politico-ideologice, nu are importanţă prea mare. Au trecut aproape douăzeci de ani de când nici o stavilă, nici un obstacol politic nu se interpune în faţa celor ce doresc să recupereze valorile interzise. De ce acest lucru s-a produs cu unii (Nyirő József şi Wass Albert, care-mi vin acum în minte, dar mai sunt probabil şi alţii) şi nu şi cu ceilalţi. O naţiune are valorile pe care le promovează, le oferă. În direcţia românilor aceste valori n-au fost promovate, de aceea nu le cunoşteau, nu le cunosc. E singura explicaţie a lipsei de interes faţă de ei.

  – Are Reményik un corespondent român? Mă gândesc la faptul că – prin similitudine de destin şi simţire – Clopotele Atlantidei transilvane ar putea să-şi facă auzite glasul şi în regiunile Bucovinei de Nord sau Basarabia...

– Van-e román megfelelője Reményiknek? Arra gondoltam, hogy az Atlantisz erdélyi harangjai – sors illetve lélekátültetéssel – Bukovina északi régióiban vagy Besszarábiában is zúghatnak...

– Eu niciodată n-am judecat aşa lucrurile, n-am căutat un corespondent al unui autor în altă cultură. Câtă vreme considerăm că fiecare creator este unic în felul său – şi este – cum ar putea avea un corespondent, o sosie? Credeţi că Petőfi sau Eminescu au corespondenţi? Nu, cel mult sub arie tematică, de încadrare într-un curent literar, de aderenţă politică sau ideologică am putea căuta asemănări, filiaţii. Cu toate acestea, Vasile Dan a făcut exact acest lucru când a recenzat antologia în revista Arca nr. 1-2-3/2007, aşa că eu mă las pe mâna lui: „Reményik Sándor a fost supranumit de criticul literar Jancsó Elemér, preluând o apreciere care circula în epocă, princeps poetarum transilvanorum. Descendent vizibil din Ady – prin sentimentul tragic al existenţei, Reményik dezvoltă o retorică în cascade, mesianică, precum poetul expresionist român Aron Cotruş, de care poetul maghiar se apropie cel mai mult prin energie şi revoltă metafizică”.

Dar pentru că gândul d-voastră caută o cu totul altă coordonată istorică, un cadru care să ofere similitudini cu cel transilvan, cel basarabean sau bucovinean, vă pot răspunde datorită faptului că în anii din urmă am fost colaborator şi lector al albumului „Ţara Fagilor”, realizat de scriitorii din Bucovina de Nord, şi cunosc destul de bine cadrul, condiţiile şi produsele lor literare. Tema frustrării este covârşitoare în scrierile lor, patosul exacerbat, infuzia sentimentală torenţială, dar încă nu şi-au găsit vocea care să le exprime plenar, poezia este minoră, mizează numai pe ecoul pe care-l poate trezi în cei ce au impregnate în conştiinţă suferinţele. Dar când generaţiile care au îndurat umilinţele vor dispărea, ecourile se vor estompa până la dispariţie. De aceea, sunt lucruri care ţin de istorici, ei trebuie să le fixeze. Partea care revine literaturii trebuie să treacă prin filtrul trăirii şi să se înalţe la percepţia general-umană. De aceea, cel mai expresiv poet al Bucovinei mi se pare a fi Ilie T. Zegrea care, în delicate poeme de dragoste şi sociale, reuşeşte să evoce extrem de sugestiv şi traumele identitare. În poemele sale, „clopotele Atlantidei” reverberează mai puternic decât în cele retorice şi resentimentare ale altor autori.

– Veţi continua traducerea poeţilor transilvăneni sau cu această antologie Opera s-a încheiat? Recunosc: mă gândesc la acele poezii ale lui Reményik pe care le recită elevii în întregul bazin carpatic, la serbările specifice comunităţii maghiare...  

– Folytatja-e az erdelyi magyar költők fordítását, vagy ezzel a kötettel elkészült a Mű? Bevallom: Reményik azon verseire célzok, amelyeket immár az egész Kárpát-medencében szavalnak a diákok sajátos magyar ünnepeken...

Da, voi continua să traduc poezie maghiară din Transilvania, am pentru revista Vatra un proiect de mare respiraţie, în cadrul rubricii iniţiate mai demult, Vecinătăţi, să prezint cele mai interesante, captivante, intrigante voci lirice ale tinerei generaţii, peste vreo câţiva ani s-ar putea aduna de un volum, între timp se vor limpezi şi valorile, voi vedea pe cine am mizat, dacă am avut fler, intuiţie sau n-am înşelat. Chiar lucrez de la o vreme la traducerea primului poet pentru care am o deosebită consideraţie, Lövétei Lázár László, un poet care are ceva din aluatul lui Tompa, destul de dificil de tradus datorită modului său eliptic de a formula, de a reda, de a construi imagini, situaţii, stări, ceva în genul lui Malraux, gândind prea alert ca să poată turna totul în cuvinte, de aceea sare peste amănuntele nesemnificative, considerând că şi celălalt gândeşte cu aceeaşi viteză şi se află la unison, vibrează la aceeaşi frecvenţă, comunică în acelaşi iureş intelectual şi emotiv. Când lipseşte o frază întreagă, e ca un şanţ destul de larg peste care avântul nu-i sigur că te trece. Trebuie mai întâi să umpli golul ca să înţelegi, iată o tehnică extrem de inteligentă şi puţin subversivă, te obligă să judeci, să te opreşti mai mult timp asupra textului, să nu treci în goană ca peste o pajişte înflorită. Ştiţi că de mult poezia nu mai seamănă cu mirifice fragmente de natură, fie ea cât de exotică.

Dar m-am lăsat puţin furat de ritm şi m-am abătut de la sensul întrebării. Nu ştiu dacă voi reveni la Reményik vreodată. Trebuie să vă dezamăgesc.

  – Cum a fost primită antologia? Este Kocsis Francisko mulţumit de acest volum?

– Milyen volt a kötet fogadtatása? Elégedett-e Kocsis Francisko a kötettel?

– Antologia s-a bucurat de o primire elogioasă, mai ales că de la antologia lui Balteş n-a mai apărut ceva semnificativ. Aş putea cita câteva opinii, dar mi-e teamă că vor fi interpretate, răstălmăcite, de aceea voi relua aici doar câteva rânduri din cronica lui Vasile Dan: „Poeţii maghiari din Ardeal (doar 13 cîţi traduce, de cele mai multe ori inspirat, Kocsis Francisko) se oferă generos cititorului român al anului 2007, şocîndu-l deopotrivă prin valoarea remarcabilă a artei lor, prin diversitatea registrului liric şi, totuşi, printr-o coeziune subterană care îi leagă strîns, dincolo de amprenta personală a fiecăruia în parte. Sînt ei, poeţii maghiari ardeleni, «vecinătatea noastră interioară», pe care n-am fi căutat-o acum dacă n-am fi găsit-o demult, ca să parafrazez o vorbă celebră. Pe de altă parte privesc această antologie şi ca pe un dar la început de drum european venit din însuşi interiorul ţării. Vom şti oare să le citim poeţilor maghiari din Transilvania corect gestul, odată cu poezia lor?”.

Ion Mureşan, poetul de mare fervoare şi profundă simţire, a lansat o constatare şi un reproş care ar trebui să răsune în auzul tuturor: literatura argentiniană e mai bine cunoscută în România decât cea maghiară, adică lucrurile de aiurea ne preocupă mai mult decât cele din imediata vecinătate.

Aş mai aminti cronicile şi semnalele semnate de Dragoş Varga (în Transilvania), de Csíki Attila (în Caietele de la Mediaş), Molnár Judit (în Várad), Cseke Gábor, Ioan Suciu Moişa, dar şi multe scrisori de la prieteni şi scriitori.

– Ce le-aţi transmite tinerilor români care citesc acum pentru prima oară poezii de Ady Endre, Áprily Lajos, Tompa László, Reményik Sándor, Dsida Jenő, Méliusz József, Kányádi Sándor, Szilágyi Domokos, Lászlóffy Aladár, Király László, Markó Béla, Szőcs Géza, Kovács András Ferenc?  

– Mit üzen azoknak a román fiataloknak, akik most olvassák először Ady Endre, Áprily Lajos, Tompa László, Reményik Sándor, Dsida Jenő, Méliusz József, Kányádi Sándor, Szilágyi Domokos, Lászlóffy Aladár, Király László, Markó Béla, Szőcs Géza, Kovács András Ferenc verseit?

– Să citească, apoi s-o ia de la capăt. După aceea să mediteze. După care s-o ia de la capăt.

Szabó Csaba